Peste creștetu-mi trecură vreo șaizeci și cinci de ani,
mintea mea-n neliniști multe și-n mâhniri adânci căzu,
cu cât căutam cu râvnă vechi istorii despre șahi,
cu-atât steaua mea pe crugu-i mersul și-l încetini.
Oameni mari cu multă vază prin știință și prin neam,
mulți, vestiți, semeți, cu faimă datorată-acestei cărți,
pe degeaba și-o-nsușiră, eu deoparte stând uitat,
și privindu-i cum iau căpii, pentru ei fiind un scrib,
om plătit în a lor slujbă. Laude, atât primii,
și în ploaia-atâtor vorbe, vlaga mi se vlăgui.
Strălucitele sipeturi rămaseră sub zăvor,
și găsindu-le închise pururi, mă mâhnii adânc.
Totuși, printre ai cetății oameni luminoși, vestiți,
Abu Dolaf, Deilemitul, drept, cu duh înalt, măreț,
mi-arătă lărgimi de suflet. Abu Nasr Warrak, la fel,
pe cei de pe trepte nalte i-aplecă spre cartea mea;
și-altul, Husein, preadarnic, al lui Kotaila fiu,
nu primi a’ mele stihuri fără a mă răsplăti.
El îmi dărui veșminte, hrană, aur și argint,
el, mijloace la-ndemână-mi puse să îmi pot mișca
și piciorul și aripa. Nu mă mai neliniștii
în Kharadj și restul vieții în belșug l-am petrecut.
Și când am ajuns și anii șaptezeci și unu-n cap,
dinaintea cărții mele ceru-ngenunche, umil.
Ani, treizeci și cinci în lumea pieritoare de aici,
mă sleii de-atâta trudă, o răsplată să primesc;
dar strădania-mi fu stearpă și-acești ani lipsiți de rod.
Isprăvii istorisirea despre șahul Yezdegherd
azi, în ziua Ard numită, luna lui Sefandarmed.
Când s-au scurs de la Hegiră de cinci ori optzeci de ani
îmi desăvârșii această carte vrednică de șahi.
Fie-nfloritor deapururi tronul șahului Mahmud,
capu-i tânăr să rămână, inima voioasă-n piept!
Fie cu înțelepciune și știință și măreț!
Fie-a perșilor Făclie, Soarele arabilor!
Laudele mele-aduse lui, în lume-or rămânea;
laude primii, mulțime, laudele celor mari,
însă laudele mele—pe-ale tuturor le-ntrec!
Fie ca-împăratu-acesta înțelept să fie-n veci,
faptele-i să se-mplinească după-al inimii lui dor!
Spre aducere aminte, prin diată i-am lăsat
epopeea-aceasta care numără de șase ori
zece mii distihuri. Iată-mi dusă până la sfârșit
strălucita epopee, și-ale slavei străluciri
lumina-vor lumea-ntreagă; nu, nu voi muri și-n veci
numele meu fără moarte va trăi, c-am semănat
boaba vorbelor de bine. Orice om de pre pământ
ager, înțelept, cucernic, îmi va binecuvânta
amintirea, când în lumea pământească n-oi mai fi.
Mii de laude împrăștii, mii de binecuvântări
peste Mohamed, Profetul, și alesul lui Allah,
laude pe-atâtea încă mai aduc și la vlăstari
dintru stârpea lui preasfântă, rob supus și credincios.
SFÂRȘITUL «CRONICII ȘAHILOR»,
ADICĂ « ȘAH-NAME» A LUI FIRDOUSI,
DE BAȘTINĂ DIN CETATEA TUS.
Sensul versurilor
Autorul reflectă asupra vieții sale și a eforturilor depuse pentru a finaliza opera sa, Cronica Șahilor. În ciuda recunoașterii primite de alții, el își găsește consolare în finalizarea operei și în speranța că aceasta îi va asigura nemurirea.