Firdousi – 78 Manucehr Nașterea Lui Rostam

Nu trecu prea multă vreme și-acel verde chiparos
până-atuncea făr’ de roade, se împovără de rod;
primăvara-aceasta vie care inimi a vrăjit
se și vesteji, și pradă chinului și-atâtor griji
cugetu-i căzu. Povara grea-i era că ochii săi
lacrimi șiroiau de sânge. Trupu-i îngroșat destul
se îngreună, și fața-i roșie, de trandafir,
se făcu precum șofranul. Zise maică-sa Sindokht:
„O, tu, viața vieții mele! Oare, ce s-a întâmplat
de-ți pălesc așa obrajii?” Îi răspunse Rudabe:
„Zi și noapte chem pre Domnul să m-ajute, nu mai am
pic de somn, sunt ofilită, mai să zici că de pe-acum
vie sunt și totuși moartă. Mi-a venit sorocul, dar
n-oi scăpa eu niciodată de povara asta grea.”
Rudabe rămase astfel să se chinuie-așteptând,
fără somn și fără-odihnă; ai fi zis că bietu-i trup
plin cu pietre-i, sau umplut e cu un ghemotoc de fier.
Leșină-ntr-o zi și-un țipăt se-nălță de prin serai.
Sindokht se văită lovindu-și fața și smulgând din cap
părul miresmat ca moscul. Îl vestiră și pe Zal
de-ale chipreșului frunze veștede; el alergă,
ochii-n lacrimi și cu pieptul măcinat de suferinți —
lângă patul dragei sale. Roabele de prin serai
pletele-și smulgeau; pe chipuri și pe creștete n-aveau
negru văl, și-aveau obrajii-n lacrime scăldați. Lui Zal
îi veni un gând, și chinul i se potoli puțin;
își aduse-aminte-anume de cea pană de simorgh, și,
zâmbind, și mamei-soacre vestea i-o împărtăși.
Iute-aduse un jăratic, iute-aprinse de la foc
și-arse-un sfârc din pană. Cerul de năprasnă se cerni
și vânjoasa zgripțuroaică pogorî precum un nor
picurând mărgăritare; ce mărgăritare zic?
picuri mari de bucurie, alinare și răgaz.
Zal i-aduse mulțumire Domnului, și-l lăudă,
și i se rugă fierbinte. Zise cel simorgh lui Zal:
„Pentru ce durerea-aceasta? Pentru ce un ochi de leu
ar fi umed? Chiparosul argintat, cu chip frumos,
vrednic pui de leu ți-o naște, însetat de lauri verzi;
leii falnici săruta-vor pulberea-i de lângă tălpi
nu vor îndrăzni să treacă norii peste capul său.
Glasul lui când detuna-va, pielea de pe leopard
va plesni, și labe, ghiare, și-o mușca, înfricoșat.
Toți vitejii ce-auzi-vor buzduganu-i șuierând
și vedea-vor piept și brațe și picioare, vor simți,
doar la glasu-i, cum leșină inima în pieptul lor,
orișicâtă îndârjire vor avea și-oricât curaj.
Fi-va-n sfat cu prevedere de-nțelept, precum e Sam,
la mânie fi-va leul de război. La stat va fi
nalt precum e chiparosul, vajnic ca un crocodil;
dar c-un deget sfărâma-va cărămida-n mii de părți.
Însă împlinind porunca Domnului ce-mparte-aici
binefacerile toate, nu s-o naște-n chip firesc.
Adu-ți un jungher ce arde-n scânteieri și-un înțelept
ager și îndemânatec întru arta de-a vrăji.
Mai întâi vei îmbăta-o cu vin bun pe Rudabe,
cugetu-i să fie slobod de-orice teamă, de-orice gând;
grijă-avea-vei ca-nțeleptul să își facă vrăjile,
pentru a se pune-n starea bună de a scoate
pui de leu din temnicioară. Vraciul spinteca-va-ncet
chiparosul pe sub coaste, fără a simți dureri;
și va trage puiu-afară și în sângiuri va scălda
pântecele mumei sale; apoi tu va trebui
să coși bine tăietura ce-o lăsa-o cel jungher,
după care, griji, neliniști spulberă-le toate-n vânt!
Fierbe-vei o buruiană-n lapte, mosc (ți-oi arăta
iarba cea de leac) și după ce la umbră s-o usca,
unge-vei vătămătura, și-ai să vezi cu ochii tăi
cum se vindecă pe dată. Și-n sfârșit vei trece lin
peste rană cu o pană de a mea, și vei vedea
umbra-atotputinții mele-nrâurirea-i arătând.
Trebuie să fii ferice de acest deznodământ,
și să-i multumești doar Celui peste lumi stăpânitor,
El ți-a dăruit lăstarul mândru ce-ți va înflori
zi de zi, mereu, norocul. inima nu-ți mohorî,
căci această vie creangă, vrednică-i să poarte rod,
și purta-va rod de viță!” Zise pasărea și-n clonț
smulse-o pană din aripă, o lăsă să pice jos
și-n avântul său puternic se-nălță-n văzduhuri, sus.
Notă informativă :
– leu de război – Războinicii medieveli întrebuinţau
în bătălii pe lângă elefenţi şi lei dresaţi.
– vie creangă -Adică Rudabe.
Cel simorgh plecă, și, pana, Zal o și luă de jos
și ieșind (o, ce minune!) împlini tot ceea ce
pasărea îi poruncise. Lumea-ntreagă urmări
toate câte se-ntâmplară, toți cu inimile ghem,
toți cu ochii prinși în lacrimi. Sindokht sânge lăcrimă,
neștiind cum o să iasă pruncul din al mumei sân.
Un mubed dibaci la mână cum ajunse o-mbătă
cu vin bun pe preafrumoasa, Chip de Lună, luminos,
apoi despică o parte (ea nimica nu simți)
și spre tăietură-ntoarse capul fătului, și-astfel
îl făcu să iasă-afară fără-a face mamei rău;
nimenea așa minune pre pământ n-a mai văzut,
că era el, nou-născutul, un viteaz precum un leu,
trupeș și frumos la față. Toți priveau înmărmuriți,
că nu se mai pomenise făt ca el abia născut
trupeș cum e elefantul! Maică-sa rămase-n somn,
după vin, o zi și-o noapte și dormi ca-ntr-un leșin.
Rana-i se cusu, durerea i-o stinsese-acel balsam.
Când din somnu-i chiparosul se trezi și glăsui
mamei sale, peste frunte aur i se presără
și frumoase giuvaeruri; mulțumiră Celui Sfânt.
Mamei i se-aduse pruncul; ea se-aprinse într-atât
când văzu ceresc că-i fătul: la o zi părea de-un an;
snop de crini și de lalele. Rudabe zâmbi spre prunc
și văzu-n el vrednicia unui vajnic șahinșah;
zise: „Pântecul mi-i slobod, chinurile-mi s-au sfârșit”:
și-au numit copilul Slobod (adică, i-au zis Rostam).
Se cusu dintr-o mătase un copil la fel cu-acest
leu ce nu băuse lapte; fu umplut cu păr de jder;
i se zugrăvi un astru pe-un obraz iar pe cellalt
Soarele, și, scriși pe brațe, doi balauri nenfricați;
i se trase-n palmă ghiare ca de leu, și pe subt braț
lance i se puse-n mână: buzdugan, într-alta frâu,
apoi pe un cal urcîndu-l îi dădură slujitori.
Notă explicativă :
În persană „rostam” inseamnă „s*****it”, „liberat”.
Rostam sau Tahamtan este eroul principal al epopeei ŞAH-NAM.
Când păpușa-au fost făcută după cele rânduieli,
se porni la drum cămila cea gonace, și pe soli
bani se presărară, de-aur, pentru că-i duceau
lui Sam cavalerul: chipul dulce al nepotului Rostam,
întrarmat cu buzduganu-i. O serbare izbucni
în grădinile de roze înflorind de la Kabul
la Zabul, și țara-ntreagă într-un praznic se schimbă
și-ntr-un vuiet lung de trâmbiți; și oriunde, la un loc
se-ntruneau o sută de-oameni, giuvaere-n adunări.
De această veste bună șahul din Kabul, Mihrab,
mult se bucură și, darnic, aur la săraci dădu.
În Zabulistan de-asemeni, din hotar până-n hotar,
pretutindenea poporul se-așeză la lung ospăț;
cei mai mici în cin șezură nu mai jos decât cei mari,
ci olaltă ca urzeala cu băteala la țesut
și-aducându-se păpușa lui Rostam ce lapte bea —
lui Sam, fiul lui Nariman, cel trimis i-o așeză
prințului lângă picioare, și acesta lung privi,
plin de-o mare bucurie. Păru-n cap i se zburli:
„Vai, icoana-i de mătase-mi seamănă leit! —
a zis; dacă doar de:-o zi arată jumătate din cât e
păpușoiu-i de mătase, capu-i va atinge nori,
și-ale mantiei lui poale peste lume le-o târî!”
Pe trimis apoi chemându-l, revărsă pe el arginți,
până-ajunseră arginții mai să-i treacă peste cap.
Din cetate izbucniră vesel tâmpine sunând,
și Sam, piața uriașă, o împodobi măreț,
să scânteie-mpurpurată precum ochiul de cocoș.
Astfel Roata cea albastră-a zodiilor se roti,
și-a lui Zal întunecată soartă se însenină.
Zece doici îl alăptară pe Rostam, căci, dulce must,
laptele dă miez și vlagă. Când de țâță fu-nțărcat
și-ncepu să-mbuce singur, pită dar și carne lui
i se hotărî drept hrană; cât cinci oameni mesteca
și mânca pe săturate. De opt șchioape ajungând,
nalt fu chiparosul verde, parcă un Luceafăr viu
strălucea; ca pe-o minune omenirea îl privea.
De-i vedeai statură, minte, înțelegere chip,
îți ziceai că e viteazul Sam întreg, întinerit!.”