Firdousi – XV94 Goștasb Zal Află Despre Moartea Lui Rostam. Faramurz Aduse Coșciugul Lui Taică-Său și-l Puse într-Un Mormânt

Unul doar din cavalerii cei vestiţi scăpă fugind,
când pe jos şi când călare; când ajunse în Zabul
povesti că elefantul groaznic zace-n colb întins
cu Zevare şi alaiu-i, şi că nimeni nu scăpă
din capcanele vrăjmaşe. Din Zabulistan zbucni
mare strigăt împotriva duşmanilor lui Rostam
şi a şahului acela din Kabul; Zal îşi turnă
colb pe braţe, sfâșâindu-și chip şi piept, şi-astfel gemând:
„Vai! viteazule, cu trupul cât un falnic elefant!
Doar în giulgiu vreau să-mi fie trupul de-azi învăluit!
Şi, tu, fruntea-n cer purtându-ţi, o, balaur înzăuat,
o, Zevare, care fost-ai leul pururi preamărit!
Şeghad, ticălos şi mârşav, smulse-acest copac ales!
Cine se gândea că vulpea josnică ar cugeta-n
ţara ei să se răzbune pe un aprig elefant?
Cine-şi aminteşte-asemeni trăznet dat de soarta rea,
cine va-ndrăzni a crede, chiar dacă stăpânul său
îi va povesti că spusa unei vulpi a nimicit
de pe-această neagră tină leul falnic, Tahamtan?
De ce n-am murit în zdrenţe înaintea-acestor fii?.
De ce am rămas pe lume-o amintire despre ei?
Ce-mi mai foloseşte viaţa şi-ale vieţii bucurii,
hrană, tihnă, nume mare? O, biruitor de lei,
o, tu, prinţul şi viteazul care-o lume ai supus,
o, stăpîn al ţării!”-Ndată îl mînă pe Faramurz,
crunt, cu oaste, să-l izbească pe şah şi din gropi adânci
trupurile moarte-afară să le tragă, şi silind
lumea să se vaite-amarnic. Când ajunse în Kabul
Faramurz n-află-n cetate pe nici unul din cei mari:
toţi fugiseră, cetatea părăsind-o, îngroziţi
de sfârşitul celui care fu al lumii-nvingător.
Merse Faramurz în câmpul unde taică-său-a vânat,
unde s-au săpat capcane. Pat de-odihnă pentru veci
porunci să i se-aducă; mândrul trunchi împărătesc
l-aşeză, şi cingătoarea pahlivanului scoţând
şi tunica lui şăhească-n apă caldă îi spălă
trupul, şi uşure, pieptul, braţele şi barba, -apoi
arse dinainte-i smirnă cenuşie şi şofran,
rănile cusându-i-le. Faramurz turnă în stropi
apa rozelor pe creştet lui Rostam şi peste trup
presără neprihănitul camfor; îl învălui
în brocart din fir de aur, roze-i puse mosc şi vin;
cela ce cusut-a giulgiul, sânge revărsă pe ochi,
pieptănîndu-i astă barbă cum e camforul cel alb.
Trupul întrecea-n lungime două paturi; era trup
omenesc, sau doar copacul care umbra-şi azvârlea?
Mândru, se-ntocmi coşciugul doar din scândură de tek,
se-nţintă în cuie de-aur şi din fildeş fel-de-fel
de înfăţişări cioplite; şi se unse cu catran
fiecare-ncheietură, şi cu mosc şi chihlimbar.
Apoi dintr-o groapă-l trase pe Zevare, lui Rostam
frate bun, i se cusură rănile, şi, îmbăiat,
îl învăluiră-n giulgiul de brocart; se căută
trunchiul unui rodiu falnic, şi tâmplarii iscusiţi
scânduri scoaseră să-ncheie un coşciug, şi Faramurz
puse camfor, mosc şi apa rozelor pe Zevare
în lăcaşu-i cel din urmă. Tot atuncea se spălă
şi se înfăşă în pânze trupul falnicului Rakş;
două zile închinară-acestei trude; în sfârşit,
telegarul îl urcară, cumpănit, pe-un elefant.
Din Kabulistan şi până în Zabul se zbuciuma
omenirea; în picioare, nu vedeai decât femei
si bărbaţi, şi nici furnica nu şi-ar fi găsit un loc.
Se trecu din mână-n mână un coşciug şi alt coşciug;
cei ce le purtară-n palme fără număr, mulţi fiind,
le făcură mai uşoare decât aerul; şi-astfel
într-o zi şi-o noapte albă le purtară în Zabul,
fără a le pune-o clipă jos pe lutu-ntunecat.
Lumea-ntreagă era plină de bociri pentru Rostam,
de-ai fi zis că-ntreg deşertul fierbe-n clocot, şi-orice glas
se pierdea în uriaşul vaiet, lumea n-asculta
decât geamăt de durere. În grădinile lui Zal
se nălţă o criptă-al cărui creştet ajungea la nori,
i-aşezară-n tronuri de-aur pe-amândoi alăturea;
ăsta-i locul de odihnă al şoimanului ce-avu
parte de-o măreaţă soartă.
Ei închiseră apoi
poarta gropniţei, plecară, şi viteazul ce-a-nălţat
fruntea-atât de sus în slavă, nu mai fu pe-acest pământ.
Ce-ai putea să ceri aicea, preavremelnicei şederi
care-n bucurii începe şi sfârşeşte în dureri?
Va să fii întins în pulberi, chiar de-ai fi din fier făcut,
aprig credincios al legii drepte sau un Ahriman.
Cât trăieşti, să tinzi spre bine, şi să crezi că dobândeşti
ceea ce-ai dorit o viaţă, doar în lumea de apoi.
Cronica Șahilor