Biet suflet, prins în lutul meu vicios,
Sclav poftelor trupești ce te-asaltară,
De ce, flămând, sărac, la mare cost,
Pereții-i decorezi pe dinafară?
De ce, atât de mult, pe-o închiriere
De casă amărâtă, cheltuiești?
Vrei viermii, pe întreaga ta avere
Moștenitori? Așa ai să sfârșești?
Consumă-ți trupul, suflete, mai bine,
Scăderea lui să fie al tău spor;
Plăcerea schimb-o pe trăiri divine,
Bogat lăuntric, nu-n exterior.
Iar moartea-ți va fi hrană, ca urmare
Când moare moartea, nimeni nu mai moare.
Sensul versurilor
Sonetul explorează conflictul dintre trup și suflet, îndemnând la hrănirea sufletului în detrimentul plăcerilor lumești. Sugerează că adevărata bogăție se află în interior și că moartea fizică nu înseamnă sfârșitul existenței.