Strămoșii din oseminte, au ieșit ca să ne vadă,
Îmbrăcați cu șube grele și cu coifuri verzi de zadă,
Vâslesc frunzele din aripi, pădurea cu păru-n vânt,
Îi întâmpină smerită, nu se-ntreabă cine sunt,
Piersicul de la fântână înflorește rândunele
Și e mândru ca păunul răsfățându-se cu ele.
Norii herghelii tărcate, aleargă pe cer zănatec,
Printre munți trece Arieșul, ca un prinț născut în cântec,
Sus pe creste apusene Decebal privește-n zare,
E numai uimire mută tristă înflorită a mirare.
Sensul versurilor
Piesa descrie o întâlnire mistică cu strămoșii și cu natura personificată. Elementele naturii și figurile istorice se contopesc într-un peisaj oniric, plin de reverență și uimire.