Inima uneia dintre noi se-nălțase
până-n mijlocul ruinelor cerești.
Porni pe cărarea soarelui
cu bălării de fier părăginită,
și-apuse după orizontul de funingini.
Așteptam în zadar să se întoarcă
cu moștenitorul verde-al luminii
sau însoțită de douăsprezece limbi de foc.
De-atunci fiecare din noi își poartă
inima-n lanțuri greoaie, legată
de coasta cea credincioasă.
Sensul versurilor
Poezia descrie o pierdere profundă, sugerând că cineva drag a dispărut, lăsând în urmă un sentiment de deznădejde și captivitate emoțională. Inimile celor rămași sunt acum împovărate de durere și legate de amintirea pierderii.