Ne-am pomenit în plină primăvară:
Din cer lumina picură, ca mierea,
Coboară peste câmpuri tămâierea
Din ruga caldă-a vântului de seară.
Din clopote de floare, Învierea
Rasună-n zvonuri de mireasmă rară
Și păsările toate se-mbătară
De cântece, mai dulci ca mângâierea.
În leagăn alb de ramuri înflorite,
Va crește rodul plin de desfătare,
Ci-n suflet, ghețurile nu-s topite
Și tot mai urlă vântul de pierzare,
Din patimi, peste duhuri pustiite.
În van stă, Doamne, Jertfa pe altar?
Maică fericită
Ai vrea să-l ai o clipă pentru Tine,
Și L-ai luat pe fiul sfânt la sân,
Ușor L-ai dus în câmp, să doarmă-n fân,
Iar Tu-n genunchi veghezi între sulfine.
Aș vrea să știu, ce dragoste-i mai tare
În ochii tăi de Maică fericită?
Te uiți la Prunc cu fața-nvelită
De-atâta foc de multă închinare!
Dar buzele, cu floarea lor cerească,
Par că șoptesc cuvintele de-alint,
Cu sunet de cleștar, cu viers de-argint,
Cum numai mame știu să le șoptească.
Așa cum stai plecată peste Dânsul,
În veghea ta, uimită de minune,
Lași mâinile sub val să se-mpreune
Și genele să ți le ude plânsul.
În gândul meu lumina ta răsare
Și preamăresc pe vechiul iconar,
Care-a știut, primind din ceruri har,
Să nu dezlege taina ta cea mare.
Sensul versurilor
Piesa explorează contrastele dintre frumusețea naturii și zbuciumul interior, căutând alinare și înțelegere în figura maternă a Maicii Domnului. Versurile reflectă o meditație asupra sacrificiului, dragostei materne și misterului divin.