Prin noapte, Domnul m-a chemat. Și lin
Urcam spre culmi, pășind pe cer senin.
Pe urma mea se așterneau uitări
Adânci ca nesfârșitul unei mări.
Comoara cu belșug de mângâieri,
În calea mea se deschideau tăceri.
Ci eu pluteam, plin încă de pământ.
Ce greu, ce greu era să-mi iau avânt!
Încet, chemarea sfântă mi-a deschis
Prin noapte, largă partie de vis.
În juru-mi stelele clipiră moi
Și-am înțeles atunci că suntem doi.
Trecea prin beznă mersul nostru mut.
Ce greu, ce greu mă deslipeam de lut!
Ce-a fost apoi, eu n-aș putea să spui,
Dar am văzut în umbră fața Lui.
Și cum a fost nicicând eu n-am să știu,
Simțeam că arde-n mine focul viu.
Vedeam, aleasă-n tainice lumini,
O frunte albă din chenar de spini.
O clipă, flăcările m-au durut
Ardea pe mine haina mea de lut.
Iubirea pâlpâi și, drept-apoi,
A crescut foc liniștit de rug din noi.
Nu mai simțeam nici bucurii, nici dor,
Urcam acum ușor, tot mai ușor
Pășeam spre culmi, pe partia de vis
Și-n urma mea, uitarea s-a închis.
Pe drum tot mai adânc, tot mai înalt,
M-a dus mereu Iubirea Celuilalt.
În noaptea asta, Domnul m-a chemat;
Pe culmi, ființa mea s-a destrămat,
Simțeam că nu mai vreau, că nu mai pot,
Și amândoi eram un singur tot.
Sensul versurilor
Piesa descrie o călătorie spirituală spre divinitate, marcata de sacrificiu și transformare. Protagonistul se desprinde de aspectele lumești și se contopește cu divinul, experimentând o stare de unitate și transcendență.