De ce-ai cărat, risipitoare undă,
O moștenire-a frumuseții-n spate?
Când a naturii lege se afundă
În inimi dezgolite și curate:
De ce-abuzezi, zgârcenie nebună,
De bogăția ce n-ai dat-o încă?
De ce, zaraf netrebnic, cânți în strună
Esențelor ce-n moarte se aruncă?
Purta-vei singur sufletul și fala
Și-ți vei minți încântătorul sine:
Atunci când firea-ți va chema răceala
Cum vei răspunde.. dur sau cu rușine?
Cu tine, frumusețea-ți, îngropată
Să fie-ar trebui ca niciodată.
Sensul versurilor
Sonetul explorează tema frumuseții risipite și a potențialului nefolosit. Vorbitorul critică pe cineva care își păstrează frumusețea doar pentru sine, în loc să o împărtășească cu lumea, anticipând regretul și rușinea care vor veni odată cu trecerea timpului și pierderea acestei frumuseți.