Când în acele cronici din vechime
Văd în descrieri doar pe cei frumoși
Și frumusețea celebrând în rime
Apuse doamne, nobili curajoși,
Atunci, eu în splendida-nșiruire
De mâini, picioare, buze, ochi, obraji,
Văd exprimată-ntreaga strălucire
Numai de tine stăpânită azi.
Încât lauda lor e profeție
Despre-acest timp, și te-a prefigurat;
Abia întrezărind prin veșnicie,
Dar neavând talent, nu te-au cântat.
Și noi acum, avem ochi să privim,
Și să-admirăm, să lăudăm nu știm.
Sensul versurilor
Sonetul explorează tema frumuseții atemporale și a admirației. Poetul compară frumusețea prezentă cu cea descrisă în cronicile vechi, sugerând că aceasta din urmă era o prefigurare a frumuseții actuale, dar poeții din trecut nu au avut talentul să o celebreze pe deplin. În final, se exprimă regretul că, deși avem capacitatea de a vedea și admira, ne lipsește abilitatea de a lăuda corespunzător.