Rămâi burlac şi viaţa-ţi iroseşti
Ca văduva să n-aibă ochiul plâns?
Ah! Dacă mori şi rostul nu-ţi găseşti
Vei fi jelit de lume îndeajuns.
Şi lumea-atunci vărsa-va lacrimi mii,
Că e vădana ta, n-a procreat,
În timp ce alte văduve-au copii
Şi-n ochii lor îl văd pe-al lor bărbat.
Iar cel ce-i pus mereu pe risipit
Nu stă într-un loc, căci toată lumea-l vrea,
Dar frumuseţea-n viaţă ia sfârşit
Nefolosită, n-a putut crea.
Deci cum să poţi pe alţii să-i iubeşti
Când chiar cu tine-o crimă săvârşeşti.
Sensul versurilor
Sonetul explorează ideea că o viață trăită în celibat este o risipă, deoarece frumusețea și potențialul nu sunt folosite pentru a crea și a lăsa o moștenire. Poetul argumentează că refuzul de a procrea este o crimă împotriva propriei persoane și a lumii.