Când patruzeci de ierni te-au copleșit
Și vor brăzda ogorul cel frumos
Al tău chip tânăr, azi de toți privit,
Va fi precum veșmântul vechi și ros.
Și când vei fi-ntrebat, așa pe șleau,
De-a ta splendoare și de ce-ai avut,
Dac-o să spui că-n ochii tăi stinși stau
Vor râde toți de cum ai decăzut.
Dar ce plăcut ar fi ca să răspunzi
„Acest copil frumos n-ar exista
De n-aș fi fost și eu”, și să te scuzi,
Că-n el acum e frumusețea ta.
Și-astfel, bătrân, vei fi reînnoit,
Ai trup de gheață, sânge clocotit.
Sensul versurilor
Sonetul explorează tema îmbătrânirii și a pierderii frumuseții, sugerând că singura modalitate de a învinge timpul este prin procreare. Copilul devine astfel o moștenire și o continuare a frumuseții părinților.