Așa cum scazi, la fel o să și crești
Într-un copil, apoi tu vei slăbi
Și-acel urmaș pe care-l zămislești
Îți aparține când bătrân vei fi.
Aceasta-i știința, frumusețe, rost,
În lipsa lor, doar frig și jale grea,
De-n lume toți ca tine ar fi fost,
În șaizeci de ani ar dispărea.
Să piară cei ce nu sunt de păstrat
Dacă sunt crânceni, duri și nefirești,
Natura, pe cei buni i-a înzestrat,
Tu darul ei din plin să-l prețuiești;
Căci ca pe o pecete te-a creat,
Să te multiplici, nu să pieri uitat.
Sensul versurilor
Sonetul explorează ideea de perpetuare prin procreare. Poetul îndeamnă persoana iubită să aibă copii, asigurând astfel continuitatea frumuseții și a valorilor sale, înfruntând trecerea timpului și uitarea.