Ființe dragi, să procreați am vrea,
Ca roza frumuseții neîncetat
Când ce e vechi cândva va dispărea
Să stea-n urmaș cu chipul de-altădat’;
Dar tu, cu ochi arzând precum un rug
Aprins de tot ce mintea vrea de zor,
Aduci doar foame unde e belșug
Și ești al tău vrăjmaș asupritor;
În lume pari o perlă, negreșit,
Și-o primăvară blândă ne vestești,
Esența-n mugur însă ți-ai oprit,
Căci cu-a ta fire-avară risipești.
Păcat, c-acest calic plin de avânt
Va duce ce-i al lumii în mormânt.
Sensul versurilor
Sonetul explorează tema iubirii și a frumuseții efemere, avertizând asupra risipei și a egoismului. Poetul îndeamnă la procreare pentru a perpetua frumusețea, criticând totodată pe cel care refuză să împărtășească darurile sale cu lumea.