Asta nu-i țară pentru bătrâni. Tinerii stau
Unul în brațele celuilalt; păsările în copaci. Ești
Aici cu-aceste generații care mor – cu cântecul lor.
Păstrăvi în cascade, mările pline de pești;
Scrumbii, păsăret și animale laudă vara în cor;
Tu, alături de tot ce-i creat, se naște și moare, trăiești
În această muzică senzuală, unde nu se discern
Printre cețuri monumentele intelectului etern.
Un om bătrân e doar un lucru de prisos,
O fleandură pe băț – cât sufletul disperă,
Cât nu aplaudă și cântă bucuros
Pentru fiecare clipă de viață efemeră.
Iar a cânta nu-n școli înveți – mai cu folos
Privești-un monument și înțelegi cum măreția trece peste eră.
De-aceea-am navigat prin valuri și brizanți,
Spre-a ajunge aici în orașul cel sfânt, Bizanț.
O, înțelepți în mozaic de aur pe perete
De veghe în lumina Dumnezeului cel Viu,
Ieșiți din focul sfânt cum din azur străfulgeră-un erete
Și-n sunet nepământean de muzici spre cerul auriu
Călăuziți-mi spiritul bolnav de-atâta sete;
Prea strâns legat de animalul trup nici nu mai știu
Sufletul-mi cât suflet este și cât lut – dacă se poate
Chemați-mă-acolo-n casa voastră din eternitate.
Astfel, extras naturii, nu-o să mai stau înghesuit
În imediat sub forma unui lucru natural;
Voi fi statuie bătută-n aur smălțuit
De sculptorii elini, reper și semn regal,
Spre-a ține treaz pe Împăratul adormit –
Sau poate voi fi-ncadrat în aura unui buchet floral
Pentru-a cânta doamnelor din Bizanț de sus, de pe colină,
Despre trecut și despre trecere – sau despre ce-o să vină.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema îmbătrânirii și dorința de transcendere a limitărilor fizice prin căutarea spiritualității în Bizanț. Naratorul aspiră să scape de ciclul vieții și al morții, căutând un loc în eternitate, unde poate exista ca o operă de artă atemporală.