Poeți, filozofi, preoți de mult răposați,
Mucenici, artiști, inventatori, domnitori
de-altădată
Șlefuitori de limbi de pe alte meleaguri,
Neamuri odinioară tari, astăzi smerite,
date-n lături sau zdrobite,
Eu nu cutez a merge mai departe, înainte de a
recunoaște cu evlavie tot ce-ați lăsat
și-a ajuns până la noi, prin vremi,
Le-am cercetat și spun că-s vrednice de admirație
(o spun după ce iarăși un timp le-am privit),
Cred că nimica nu va fi nicicând mai mare, nimic nu va fi mai de preț ca ele,
Iar eu le contemplu îndelung cu luare-aminte și-apoi le dau deoparte-ncet pe toate:
La locul meu rămân, aici, cu timpul meu.
Aici debarcă femeia și bărbatul,
Aici, de pe-această navă cu moștenitorii și moștenitoarele lumii, aici văpaia materialității,
Aici spiritul transformator, înaltul,
Eterna năzuință către țel, finalul țel al formelor văzute,
Mănosul, care-a adăstat destul și-acum pornește iarăși înainte,
Da, iată vine și el, sufletul, iubitul.
Sensul versurilor
Piesa este o meditație asupra moștenirii culturale și spirituale lăsate de generațiile anterioare. Vorbitorul își exprimă admirația față de realizările trecutului, dar alege să se concentreze asupra prezentului și asupra propriei călătorii spirituale.