Șoimul cu trupul pătat asupra-mi se lasă și
mă-nvinuiește, se plânge de vorbăria și
lenea-mi.
Dar aidoma lui sunt de aprig, ca și el sunt de
intraductibil,
Chiuitul barbar mi-l arunc, să răsune peste
acoperișurile lumii.
Ultimul sclipăt al zilei mai zăbovește pentru mine,
Îmi proiectează chipul adevărat pe întinsa pustie
cuprinsă de umbre,
Mă ademenește spre ceața asfințitului.
Mă depărtez ca aerul, îmi scutur părul alb către
astrul ce scapătă,
Îmi las carnea vârtej să mi-o soarbă dantela
spumoaselor creste.
Mă las moștenire țărânei ca să cresc din iarba pe
care-o iubesc,
De vreți să mă găsiți de-acum încolo, căutați-mă
sub tălpile ghetelor voastre.
Cu greu veți afla cine sunt și-nsemn,
Dar eu totuși voi fi pentru voi sănătate,
Și sângele vostru-l voi face mai pur și mai tare.
La-ntâia încercare de n-ați izbutit să m-ajungeți,
nu pierdeți nădejdea,
Dacă nu mă găsiți într-un loc, căutați-mă
într-altul,
Eu undeva m-am oprit și v-aștept.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema morții și a transformării, sugerând o fuziune cu natura. Vorbitorul își lasă moștenirea în pământ, devenind parte din natură și oferind sănătate și purificare celor care îl caută.