Doamne, când va fi lumină-afară!
Ploaia zuruie prelung și doare,
Pe sub ochii lumii fără zare
Lacrimile albii își săpară.
De la soare așteptăm, în ploaie,
Un alint melodios de șaluri,
Din mizeria fiertelor gunoaie –
Să se-nvoalte clare idealuri.
Ce e-n noi decât un lut de țintirim?
Unde – gând și unde – tină?
Ca ferești prin care să privim
Nici o clipă n-avem de lumină.
O, de-am putea ca trupul, în noroi,
Să-l lepădăm ca pe un vechi vestmânt,
Să urcăm ca fum înalt din noi
Și să nu ne mai simțim pământ!
Iar, în pustietatea Ta cerească,
Tu, Doamne, suferind de prea mult soare,
Durerile să ni se înfrățească
Și să plângem stele căzătoare.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o dorință profundă de eliberare de suferința lumească și de efemeritatea vieții. Se caută alinare și transcendență spirituală, aspirând la o comuniune cu divinitatea în mijlocul durerii.