Lucra Manole meșterul cu trudă
Și fără spor la zidul legendar,
Că-n faptul nopții, piatra de sub var
Smintea din loc cu tencuiala udă.
Dar n-a mai fost istovul în zadar,
Când a zidit cu desnădejde crudă,
În temelii, un om străin, nici rudă,
Ci draga lui: trup viu, cu ochi de jar.
S-a-năbușit năprasnic fericirea,
Dar întărită-i schela. Turnuri sfinte
Sclipesc urcând în soare mânăstirea.
Asemeni lui, purtând un vis în minte,
Poeții își ating desăvârșirea
Zidind iubirea vieții în cuvinte.
Sensul versurilor
The poem reflects on the legend of Master Manole, who sacrificed his beloved to build a lasting monastery. It draws a parallel between this sacrifice and the dedication of poets, who immortalize their love and life experiences through their art.