Când oamenii tari şi tăcuţi ai lumilor viitoare
Vor întâlni semnele acestea de azur,
Întâia lor tristeţe
Va luneca de-a lungul rândurilor mele
Ca un fior, ca o flacără prin moartea mea,
Atunci prin gândul lor îndepărtat
Îmi voi aminti
De lacrimile sălciilor cari nu ating liniştea oglinzilor.
Plânsul grotelor oprit în drum de inelarul stalactitei
Ca o durere presimţită a surpării viitoare.
Mă voi mâhni
De Isuşii troiţelor plângând în lemn
Călătorii odihniţi în prăpăstii,
Şi de izvoarele scorburii clipind pentru scufundarea comorilor,
Prin ochii lor am să revăd,
Lacrima ierbii din geana plecată pe imaşuri
De stele purtate ca un camfor la pieptul copilăriei mele.
De căprioare, de virginităţi
Cu rugăciunea în mijlocul lacrimii
Îmi voi aminti.
De plânsul nevăzut al răşinilor în despletirea pădurilor
Ca ochii stinşi ai mamei
Peste monogramele valizelor.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema lacrimilor ca simbol al tristeții și al amintirii. Vorbitorul își imaginează cum viitorii oameni vor percepe aceste semne de suferință și cum își va aminti de diverse imagini asociate cu lacrimile, de la natură la pierderi personale.