Virgil Diaconu – Nisipul

Pentru Liviu.
Nisipul intră-n oraș.
Nu-l vede nimeni, niciodată nimeni.
Numai ceasul din turn îl vestește uneori
când un fir de nisip se rostogolește cu zgomot
prin măruntaiele lui de fier, printre roțile timpului.
Nisipul intră-n oraș.
Nu-l bagă nimeni în seamă,
ignoranța noastră își face veacul în lumea ideilor.
Numai copacul căzut lângă mine,
cu brațele deschise lângă mine, pare să-i fi văzut chipul.
Numai el pare să-l fi văzut față către față.
Copacul îngenuncheat în mine.
Nisipul! O armată care se apropie în liniște și gata de luptă.
Nici o trâmbiță nu-l vestește, nici o flamură nu îl ridică la cer.
El înaintează întotdeauna tăcut, cu războinicii și iscoadele lui.
Și lasă în urmă prăpădul. Nici nu îți ridici bine tocul
din pasărea pe care tocmai o scrii pe cer, că pasărea
se face pulbere. Cu zbor cu tot se face pulbere.
Până și visurile tale s-au făcut țăndări.
Nisipul! O armată tăcută, care lasă în urma ei
pulberea cetăților de aur, cenușa imperiului.
Nisipul intră-n oraș și face ultimele îndreptări:
frânge gleznele narciselor și ascunde sub vălul său
surâsul leprosului. Numai pe mine mă lasă să-mi petrec
restul de zi în brațele acestei femei cu o mie de petale….
Desigur, fericirea mea are o mie de petale.
Să nu te stingi, lumina mea! Rămâi cu mine!