N-am să pot în viață să mai uit vreodată
Noaptea ceea clară, munții depărtați,
Luna grijulie ședea aplecată
Și stropea cu raze pomii-nsetoșați.
Cineva de taină și avut pesemne,
Văruise drumul lung și prăfuit,
Și vărsase-n ape, chipul să-și însemne,
Mii și mii de stele și argint topit.
Nu știu nici acuma cine peste toate
Arunca luceferi, luminând în hău
Și nici dacă părul ce-ți cădea pe spate
Era părul lunii sau era al tău.
Nu-ncerca o frunză vorba să și-o spună.
Muntele, cu vârfu-ncărunțit de ger,
Se vedea departe, aurit de lună,
Cum ținea în creştet bolțile de cer.
Sensul versurilor
Piesa descrie o noapte magică petrecută lângă muntele Ceahlău, sub lumina lunii. Naratorul reflectă asupra frumuseții naturii și asupra misterului lumii, întrebându-se despre originea luminii și despre legătura dintre natură și persoana iubită.