Vulturul m-a mușcat de mână când l-am încătușat,
Dar s-a-nvățat cu mine și stă legat în curte;
Un câine l-a umplut de purici, pisica l-a scuipat.
Îi place viața nouă… În grohăituri scurte,
Mănâncă mult… i-e lene… începe să se-ngrașe.
În ochii mici și roșii zadarnic caut cerul;
Aripa i-e greoaie, privirile sunt lașe,
Vulturu-și pierde zilnic simbolul și misterul.
Găinile trec calme, cotidiane, proaste,
Pe lângă el. Vulturul ia grații de păun;
Imperial se uită la păsăreasca oaste,
Căci el numai cu porcul se simte frate bun.
Îl obosește bolta de-atâtea ori brăzdată,
De nu-și înalță ochii spre cerul azurat?
Vulturul nu-și ridică privirea niciodată,
Căci a lăsat-o veșnic spre stârvul căutat.
Acuma plouă-n curte și curtea-i o băltoacă.
Cu gheara-ncătușată – sinistru epitaf –
E fericit vulturul… s-alintă și se joacă
În ploaia care-l spală de purici și de praf.
Sensul versurilor
Piesa descrie un vultur captiv, care și-a pierdut măreția și simbolismul, adaptându-se la o viață banală și lipsită de orizont. El se complac în noua sa existență, uitând de libertate și de cerul pe care odată îl brăzda.