Paris, 1909 (Poemele singurătății).
Din valurile nopții alene se desfășă
Imensa metropolă în palidele zori;
Conturele sunt clare, iar
Sena uriașă
Albește-n revărsarea metalicei colori.
Se-nalță din adâncuri a soarelui lumină
Și arbori, turnuri, case, le-mbracă-n alb și roș.
Orașul se deșteaptă: un șuier de mașină
Răsună de departe ca glasul de cocoș.
Se-mprăștie deodată a razelor splendoare
Iar fumul negru pare un nobil curcubeu:
Superb se urcă-n slavă eternul
Rege-Soare
Și binecuvântează cu gest de Dumnezeu.
Acum începe viața mulțimii nesfârșite
Ce curge ca un fluviu din zori până-n amurg.
Orașul varsă oameni
În palcuri risipite
Aleargă, se frământă, și-n marea vieții curg.
Încet, se face seară
Parisul își sporește
Haoticul amestec de oameni, roți și cai,
Al cerurilor rege căzând, își risipește
Tristețea maiestoasă în parcul
Versailles.
Visează
Trianonul în umbra de-nserare.
Statuile visează apuse măreții.
Castel, fântâni, bazine și nimfe solitare,
Adorm în mângâierea luminilor tarzii.
Ca sufletul de pară al vremii trecătoare
Contemplă asfințitul trecutele splendori,
Mai stăruie o clipă și-ncepe să coboare
Ducând cu el lumina și oștile de nori.
Și-acuma, când domnia în lume i se curmă
Privește încă o dată
Parisul în amurg,
Și, trist, el își trimite surâsul cel din urmă
Reginelor de piatră din vechiul
Luxemburg.
Sensul versurilor
Piesa descrie apusul soarelui peste Paris și Versailles, reflectând asupra trecerii timpului și a splendorilor apuse. Soarele, ca un rege, își ia rămas bun de la oraș, lăsând în urmă o atmosferă melancolică și contemplativă.