Neţărmuita mare se frământă,
Eternă pregătire de furtună
Se-nalţă-n trombe, duduie, detună
Şi-n colcăit de spumă se-nvestmântă.
Şi-aşa, mereu, de mii de ani, nebună
Cu însăşi ea luându-se la trântă,
Pe rând biruitoare şi înfrântă
Îşi macină neliniştea străbună.
Când toate dorm, extaze sau mânie,
A mării nesfârşită insomnie
Se potoleşte iar şi iar s-asmute.
Şi-n vreme ce se zbate fără pace
O poartă-n adâncimile opace
Augustul calm al fundurilor mute.
Sensul versurilor
Piesa descrie marea ca o entitate puternică și contradictorie, mereu în schimbare, măcinată de o neliniște eternă. În ciuda agitației de la suprafață, adâncurile ei ascund o liniște profundă.