Erai un nesfârșit toiag.
Zăceai pe un drum nesfârșit
și nu era alt toiag mai presus de tine.
Te-ai ridicat de pe drum.
În slăvi, te-ai rupt în două.
Ți-ai încrucișat jumătățile
și-ai coborât pe drum
aidoma unui călător obișnuit.
Drumul nu te-a recunoscut.
Firele de praf te-au însângerat.
Drumul s-a-ndoit fără tine
și-a plecat către sine, întru întâmpinare,
și-ntr-un cerc vanitos, s-a-nchis
și nu mai duce spre infinit.
La ce ți-au trebuit toate astea?
Acum, într-un deșert fără drum,
omul nu mai are toiag de sprijin.
Sensul versurilor
Poezia descrie transformarea unui toiag unic și puternic într-un călător obișnuit, pierzându-și astfel statutul special și utilitatea. Această transformare duce la un sentiment de pierdere și la un deșert metaforic unde oamenii nu mai au sprijin.