Nu-s arbore, nici pasăre-n văzduh nu sunt,
Și totuși ard ca flacăra-n sus,
Sufăr pentru fie ce cuvânt,
Care-n carte nu e bine pus.
Da, sunt suferință, asta nu vă mire,
Fagure sunt, vânt de răsărit.
Și mai simt că-s, os de mânăstire,
Meșterul Manole, ce-n ea s-a zidit.
Lacrimă-i cuvântul, bob de bucurie,
Pentru care-atâția plângem și ne doare,
Că nu strălucește, cum am vrea să fie,
Chipul țării-n carte, oază de odoare.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o stare de suferință și căutare identitară, folosind metafore puternice din natură și mitologie. Vorbitorul se identifică cu suferința și cu importanța cuvântului, resimțind durerea lipsei de strălucire a identității naționale.