Noaptea-ntinde măiestoasa-i mantie neagră peste lume…
Şi misterele din sânu-i, zburând lin, se răspândeau;
După sine, cu sfială, târând şoapte o mulţime,
Şoapte dulci, ce cu-a lor curse, suvenirile răpeau.
Păstoriţa-mbrăţişată de plăpânda voluptate
Preserează de pe buza-i pe-a naturii sân smălţat,
Multe şoapte, în catene, de extaze parfumate
Şi-ntrerupte în răstimpuri, de-un fierbinte sărutat.
Râul, floarea şi zefirul, valea şi codrul frunzos,
Ca să cânte a lor regină, armonii au întonat;
Numai timpul în gelozie se frământă furios,
Se încruntă, se repede, cu gândirea a zburat….
Un mormânt rămâne Timpul…peste dânsul
Ostenit păşeşte viaţa…S-aude un clopot,
În natură jale, la păstor e jalnic plânsul…
Spaţiul puternic răsună de al Timpului hohot!
Sensul versurilor
Piesa explorează tema timpului ca o forță distructivă și implacabilă. Natura, dragostea și frumusețea sunt efemere în fața trecerii timpului, care aduce cu sine moarte și jale. Timpul este personificat ca un element gelos și distructiv, în contrast cu armonia naturii.