Două suflete amice de copile pământene
Se-ntâlnesc în steaua lunii, se privesc duios prin gene,
Apoi stau într-o uimire, una alteia zâmbind,
Și-mpreună își iau zborul, prin senin călătorind.
„Tu ești, dulce surioară? zice una cu mirare,
Tu, regina frumuseții, tu, altar de închinare!
Pe pământ, de-abia în floare, cum se face de-ai murit? „
Ceealaltă vărsând lacrimi, îi răspunde: „Am iubit! „.
„Ai iubit!.. ai trecut raiul!.. ai simțit în primăvara
Acea flacără cerească dulce mult și mult amară!
Ai iubit!.. și tu din viață ai putut, ai vrut să zbori!..
Unde, unde-ți sunt rămase virginalele comori? „
„Am lăsat glasul meu dulce unei dulci priveghetoare;
Ochii, murelor din codrii; părul falnicului soare;
Sinul, unui crin văratic; gura, unui trandafir,
Și pământului în jale, al meu veșnic suvenir! „
Sensul versurilor
Piesa descrie întâlnirea a două suflete tinere după moarte, explorând teme precum iubirea pierdută și frumusețea efemeră a vieții. Ele își împărtășesc experiențele și lasă în urmă amintiri prețioase în natură.