Visez de mult ținutul cu ape de cleștar
Pe care bărci cu pânze alunecă arar.
Să fluture zefirul în albele vintrale
Și ochiul să le piardă uitându-se la ele.
Pădurea peste unde plecată înainte
Adâncă și-ntristată să stea în zăcăminte.
Trecând prin frunzătura copacilor, suflarea
Să fure din adâncul pădurilor răcoarea.
Iar mai departe munții, zăpezi trandafirii
Reverse din cratere cu clinele pustii.
Arunce pe întinsuri o străvezie pată
Sub care doarmă apa, pădurea-ntunecată.
La ora-aceasta ceasul îl auziși cum bate?
Cum uruie și scapă din roțile dințate?
Benedictin, din vraful de cărți, eu mă ridic
Mă uit în depărtare și nu privesc nimic.
Au ce cântări ușoare se iscă în adâncuri,
Pe când alint cu palma mătasea de la ciucuri?
Aci, din mănăstire, fereastra dă pe lac
Răsar în încăperea pervazului sărac.
Din fundul de-ntuneric m-aplec pe jumătate
Și-aud sub largul bolții cum inima îmi bate.
M-aplec în adâncime și mă ridic puțin,
Ca un potir pe care o mână nu-l vrea plin.
Dar stau în nemișcare și ochiul mi-l ațint
Zărind trandafiriul zăpezii de argint.
Și cad într-o plutire pe care n-o mai știu,
În apa de răcoare a spiritului viu.
Când pe întinsul luciu al apei de cleștar
Apar vintrele albe cu tremurul arar.
Sensul versurilor
Piesa descrie o evadare contemplativă în natură, unde apele cristaline și munții impunători devin un refugiu pentru spirit. Naratorul se pierde în visare, reflectând la frumusețea peisajului și la conexiunea sa cu lumea naturală.