Ici și colo rupte cumpeni ale puțurilor seci
Scot a jalei scârțâire pe când vântul suflă-n ele
Și le mișcă și le-apleacă, iar în aer rândunele
Vii săgeți spre cerul negru, în nebuna vijelie
De vânt aprig sunt furate spre eterna vecinicie,
Și cad moarte sau zdrobite printre gălbenele creci.
Valea Saului mugește adâncită printre dealuri.
Și când vântul o-nfășoară c-o stridentă simfonie.
Sau un freamăt când o face să reverse armonie,
Sau când cumpenele strigă sau se văietă cu jale,
Ea oprește pe oricine și îl farmecă în cale,
Mărmurit în contemplarea unor verzi și sumbre maluri.
M-am uitat și eu adesea l-acea vale vibratoare,
Am cântat și eu cu dânsa armonia ce te pierde
Și am plâns și eu cu dânsa lângă salcia cea verde.
Valea Saului răsună nencetat în a mea minte,
Oridecâteori de dânsa printre trai mi-aduc aminte
Și în inima mea țipă ca o coardă care moare.
Sensul versurilor
Piesa descrie o vale, Valea Saului, ca sursă de inspirație și melancolie. Naratorul își amintește de momentele petrecute acolo, cântând și plângând alături de vale, iar ecoul acesteia persistă în mintea sa.