Tu ești asemenea celui care
Te-a frământat, te-a căutat și născocit.
Și semn izbit în tine-a-ncremenit
De sabie biruitoare.
Aceluia ce-atinge neatins noroiul
Și poate duce drum și peste cer.
Printre aramă, cremene și fier:
Giganticul, molatecul, vioiul.
El năzuiește-n lespede schimbare,
Singurătăți, de sus, de stalactit,
Din veac cu toate fiind nepotrivit
Și aripile strânse fiindu-i călătoare.
Tu știi tăcea când este de tăcere
Și-n toată ora-nalți câte un turn
Arhanghelului mare taciturn.
Neliniștit de greaua lui putere.
Știi suferi, iubi și mângâia,
Îndepărtat de oameni și de tine,
Dar bucurii, tânjire și suspine
Nu aburesc oțelul și sticlirea ta.
Sensul versurilor
Piesa explorează complexitatea identității, sugerând o luptă interioară și o distanțare de lume. Vorbește despre capacitatea de a suferi, iubi și mângâia, dar și despre o anumită detașare și forță interioară.