Pribeag prin noaptea lunii, neliniștea mă fură.
M-am întâlnit cu mine
Ia câte-o cotitură.
M-am despărțit în două cu-o pravilă-nțeleaptă:
Unul colindă lumea și celălalt așteaptă.
Ce-aștepți între morminte de piatră și statui?
Vorbirea și cuvântul din urmă-al nu știu cui.
S-a luminat de ziuă, ce faci?
Nu știu ce fac. Îmi sună parcă ceasul, lăsați-mă să zac.
La mine așteptarea-i a trâmbiței din porți.
Mă voi scula odată cu cei răniți și morți.
N-ai auzit cântarea sunând în alăute?
Aud o alăută: cântarea nu se-aude.
Veni în goană calul să ne aducă veste.
Aș vrea să mângâi calul că vine din poveste.
De când te-aștept e-o viață, tu calule, să vii.
Eu nu mai știu povestea.
Tu poate o mai știi.
Ar fi ca o poveste de noapte-ntr-un proverb.
Eu mi-am ales de stemă pe steagul meu un cerb.
Hai, calule, -mpreună, să colindăm odată
Prăpăstiile negre din culmi și lumea toată.
Sensul versurilor
Piesa descrie o călătorie interioară și exterioară, marcată de așteptare și reflecție. Protagonistul se simte divizat, un sine colindă lumea, în timp ce altul așteaptă un semn sau o veste, poate o revelație. Călătoria este atât fizică, cât și spirituală, căutând un sens într-o lume plină de incertitudine.