Ce poți avea, sufletul meu,
Când soarele ne pune-n ramuri iară
Ori un inel de foc, ori o brățară,
Cu mâna caldă a lui
Dumnezeu?
Și când făptura ne primește-ntreagă,
Că un altar ce-n haos s-a deschis,
Și dinainte floarea ni se pleacă,
Să-i sărutăm petalele de vis?
Ești întristat de-acest adânc tablou,
Unde la fiecare clipă am simțit
Că ne atinge pensula din nou,
A umbrei mari ce-n el ne-a zugrăvit?
Dar dorurile toate adunate,
Pe unda-n fund a cerului străjer,
Pe care noaptea trec, întunecate,
Luntrile, lin, cu prora de cleștar?
Copacu-ntreg trasare și se-ndoaie
Cu toate rădăcinile deodată,
O picătură slobodă de ploaie
Pe-o frunză a căzut, înveninată.
Sensul versurilor
The poem explores the connection between the soul, nature, and a higher power. It reflects on the beauty and pain of existence, hinting at a longing for something more profound and a sense of being painted by a larger, mysterious force.