Munte-ndreptat cu piscul în
Tărie
Și neclintit în visul de azur.
Bătut de-a mării veche dușmănie
Cu bici de lanțuri împrejur,
Pândit să crească peste tine
Șesul turtit, flămând de înălțime,
Și să te-ajungă praful care vine
Stârnit de turme și desime;
Munte, cădelniți de izvoare.
Altar de șoimi, sălaș de sori.
Care nu suferi floarea trecătoare
Să te îmbete cu miros de flori
-Tu, în hotarul marilor mistere.
Ești ca un semn de-a pururea putere.
Al vieții noastre cea fără de leac.
Împresuratule de astre!.
Sufletul nostru, șubred și sărac.
Nu știe de izvor și roadă.
Nădejdea-ne pribeagă între noi.
Își lasă urmă slabă, ca o roată
Cu spițele de aur în noroi.
Sensul versurilor
Piesa descrie un munte puternic și neclintit, simbol al puterii eterne, în contrast cu fragilitatea sufletului uman. Exprimă o nădejde slabă și o căutare a sensului vieții.