Tot ceasul îmi aduce un dar și-o jertfă nouă,
De vreme ce lumina primește să-mi lumine.
Câmpia scoate-n brazde bijuterii de rouă
Și pomii pun coroane și nimburi pentru mine.
În giulgii clătinate se leagănă cu lacul
Făptura, pretutindeni de față și dosită,
A cerului ce cu firul de umbră și cu acul
Scânteii, îndesește pânza mereu pe sită.
Îmi crește-n suflet iarăși o strună de vioară
Dar cântecul în mine tânjind să se deștepte,
Sfios și șovăielnic și-acum ce-ntâia oară,
Răsună-n depărtare, mai sus și mai afară,
Ca-ntr-o vecie albă cu stâlpi și turle drepte.
Și, seara, învelindu-și grădinile cu crep,
Sunt altoit cu visuri, ca un ocean cu stele,
Nu știu culesul lumii de unde să-l încep,
Din câte flori de aur mi-ajung până-n zăbrele.
Împrejmuit cu noaptea, aștept ca o făclie,
Înfășurată-n iederi și-n frunza de leandru
Și încă neprinsă, la ora mea târzie,
În vârf să mi se lase o stea din policandru.
Sensul versurilor
Piesa descrie o stare de contemplare și așteptare, în care eul liric se simte conectat cu natura și aspiră la o revelație spirituală. Este o călătorie interioară, plină de metafore și simboluri, în căutarea unui sens mai profund.