Așteaptă ca prin mâna umbrei să treacă lucrurile toate.
Velința câmpului începe să se-nfășoare-n vale sul.
Târât de bivoli, plugul nopții va răsturna cetăți și sate
Și somnul le va strânge-n fânul și paiele dintr-un pătul.
Așteaptă să-și scurteze drumul îndelungarea și să piară,
Să-ți fie stâncile de smirnă și pașii-n pietre ca de ceară,
Să se apropie vecia de noi și-n șesuri să se verse,
În vreme ce din Tabla Legii prin grai și rânduri șterse.
Așteaptă să se piardă viața, care atâta și-nfioară.
Urâtul să se tupilească pe după șurile din curți,
Să-și puie și durerea noastră o coardă nouă la vioară
Și stâlpii granițelor negre să ți se-arate strâmbi și scurți.
Atuncea, în odăjdiile albe, prin plopii paznici de hotare,
Vom strecura comoara vie spre ceruri mai nemuritoare.
Sensul versurilor
Piesa descrie o așteptare stoică a inevitabilului, acceptând trecerea timpului și apropierea morții. Sugerează o transformare finală, o eliberare a sufletului spre o existență superioară.