Tristan Tzara – Tristețea Cosmică

I
În sămânța de crini
te-am înmormântat senin
ne-am iubit în clopotnițe vechi
anii se destramă
ca dantele vechi.
Te caut pretutindeni, Doamne
dar tu știi că-i prea puțin
te-am înmormântat în noiembrie
când se duceau școlărițele la prânz
n-au știut că erai în căruță
ca ar fi plâns.
Cum se rostogolesc stavilarele învinse
a doborât durere în părinți
de hârtie, carnea ta bătrână
cum să fie? – galbenă și tristă
și te-am iubit în vioara buneicuviinței.
Toamna și-a lățit în țară rana
s-a descheiat încet la sâni
și-o să-și descheie mai departe haina
ca vioara bărcii ruptă din stăpâni
o să-și descheie-n trup de sânge carnea
care mă cheamă.
Ne-am plimbat de-atâtea ori pe dig
prin vântul care aduce corăbii văruite
și înfige în cenușa de plămâni cârlig
dar digul e cărarea melcului
din inima Domnului.
Gândurile mele se duc – ca oile la păscut – în nesfârșit
plâng în fluier pe câmpie triste părți de biografie
mă înec în deznădejde de fenomene seismice
și pe străzi aleargă vântul ca un câine fugarit.
II
Astrologii au întâlniri tăinuite
într-una din cămările împărătești ca fagurele de miere
unde fac viitorului întâmplări pregătite
să tălmăcească dragostea în durere.
III
Calul mănâncă șarpele nopții
gradina și-a pus decorații de împărat
înstelată rochie de mireasă – lasă
să-ți omor în infinituri, noaptea, carnea credincioasă
nebuna satului clocește măscărici pentru palat.