Eugenio Montale – Oase de Sepie – 15
Valmorbia, adâncul tău îl străbăteauori înfloriți de plante, în adieri.În noi, mișcați de oarbe întâmplări,uitarea se năștea.Tăceau împușcături, în poala solitarăsunet scotea doar Leno, răgușit.Câte-un semnal mai izbucnea, slăbitel lăcrima în aer.Nopțile limpezi toate erau zori,vulpile le-aduceau la mine-n grotă.Volmarbia, un nume – și-ascuns în amintirepământ unde nu-i noapte niciodată.