Valmorbia, adâncul tău îl străbăteau
ori înfloriți de plante, în adieri.
În noi, mișcați de oarbe întâmplări,
uitarea se năștea.
Tăceau împușcături, în poala solitară
sunet scotea doar Leno, răgușit.
Câte-un semnal mai izbucnea, slăbit
el lăcrima în aer.
Nopțile limpezi toate erau zori,
vulpile le-aduceau la mine-n grotă.
Volmarbia, un nume – și-ascuns în amintire
pământ unde nu-i noapte niciodată.
Sensul versurilor
Piesa evocă un sentiment de nostalgie și uitare, într-un peisaj natural mistic numit Valmorbia/Volmarbia. Amintirile se amestecă cu imagini ale naturii, sugerând un loc ascuns în memorie, unde timpul și realitatea se estompează.