Pierzându-ți timpul tău cu dulci nimicuri,
N-ai vrea ca nime-n ușa ta să bată;
Dar și mai bine-i, când afară-i zloată,
Să stai visând la foc, de somn să picuri.

Și eu astfel mă uit din jet pe gânduri,
Visez la basmul vechi al zânei Dochii;
În juru-mi ceața crește rânduri-rânduri;
Deodată-aud foșnirea unei rochii,
Un moale pas abia atins de scânduri…
Iar mâini subțiri și reci mi-acoper ochii.

Sunt ani la mijloc și-ncă mulți vor trece
Din ceasul sfânt în care ne-ntâlniram,
Dar tot mereu gândesc cum ne iubiram,
Minune cu ochi mari și mână rece.

O, vino iar! Cuvinte dulci inspiră-mi,
Privirea ta asupra mea să plece,
Sub raza ei mă lasă a petrece
Și cânturi nouă smulge tu din lira-mi.

Tu nici nu știi a ta apropiere
Cum inima-mi de-adânc o liniștește,
Ca răsărirea stelei în tăcere;
Iar când te văd zâmbind copilărește,
Se stinge-atunci o viață de durere,
Privirea-mi arde, sufletul îmi crește.

Când însuși glasul gândurilor tace,
Mă-ngână cântul unei dulci evlavii —
Atunci te chem: chemarea-mi asculta-vei?
Din neguri reci plutind te vei desface?

Puterea nopții blând însenina-vei
Cu ochii mari și purtători de pace?
Răsai din umbra vremilor-ncoace,
Ca să te văd venind — ca-n vis, așa vii!

Cobori încet… aproape, mai aproape,
Te pleacă iar zâmbind peste-a mea față,
A ta iubire c-un suspin arat-o,
Cu geana ta m-atinge pe pleoape,
Să simt fiorii strângerii în brațe —
Pe veci pierduto, vecinic adorato!

Încet, deschidea întunericul plugul,
În vintrele brazdei, în simpla-i ființă,
Mâna lăsa să se scurgă sămânță,
Ca întunericul să crească belșugul.

M-am gândit să îmi smulg sentimentul profund
Cu tot cu-a mea inimă și să le cultiv
În pământul plăpând, cu brazde materne.

Să văd primăvara, dacă trupu-i fecund
Va crește spre lume înalt, exploziv,
Copacul curat al iubirii eterne.