S-au apucat afonii de sonete
Și scriu întruna, nu se mai opresc,
De-mi vine să le spun, când le citesc:
– Ce-ar fi să scoateți mâinile din ghete?.
Când ritmul este iamb în versul vostru,
Accentele-s, la voi, din doi în trei,
Nu ca în versul plopilor acei
Ce nu au soț, dar știu trecutul nostru.
De-ați folosi și voi, un pic, tam-tam-ul
Cu palma-n masă la “accentuat”,
V-ați lămuri că tot ce ați creat
Ori n-are ritm, ori este spart (ca geamul).
Habar n-aveți, dar voi, pe caii voștri
Crescuți din dări, din pile și frății,
Nu vă opriți și, Doamne, să te ții
Când un poet exclamă: “Nu-s de-ai noștri! ”.
V-aș spune să mai mergeți pe la școală
Și chiar că “Tot ce-ați scris e un gunoi! ”.
Sonete? Nu! – sunt frunzele din ploi
Cuprinse, de la naștere, de boală.
Daniel Vișan-Dimitriu
(14 oct. 2020, Vol. “Cântecul visurilor”)
Sensul versurilor
Piesa este o critică aspră la adresa poeților incompetenți, care scriu versuri lipsite de ritm și originalitate. Poetul își exprimă frustrarea față de acești scriitori, sugerând că ar trebui să se perfecționeze sau să renunțe la scris.