Întins pe pământ, față-n față cu câmpul,
Pe coasta Castiliei cea infinită,
Stăteam într-o toamnă în ocru-nvelită
Și-n dulcele-i soare ce-apune cu timpul.
Încet, deschidea întunericul plugul,
În vintrele brazdei, în simpla-i ființă,
Mâna lăsa să se scurgă sămânță,
Ca întunericul să crească belșugul.
M-am gândit să îmi smulg sentimentul profund
Cu tot cu-a mea inimă și să le cultiv
În pământul plăpând, cu brazde materne.
Să văd primăvara, dacă trupu-i fecund
Va crește spre lume înalt, exploziv,
Copacul curat al iubirii eterne.
Sensul versurilor
Poezia explorează legătura dintre natură și sentimentele umane. Vorbește despre dorința de a transforma sentimentele profunde în ceva durabil, asemenea plantării unei semințe în pământ fertil, cu speranța unei iubiri eterne.