Versuri corectate și adnotate
Părăsit-am casa părinteascăȘi Rusia cu albastru-i blând.Salcia bea stele, să-ncălzeascăÎntristarea mamei mele vrând.Luna-n ape, sfărâmând lucirea,Broasca ei de aur și-a întins.Florile-i de măr, încărunțirea,Lin în iarba tatei și-a prelins.De mă voi întoarce – cine știe?Mult să cânt, să freamăt, sunt dator.Străjuie albastra mea RusiePlopul vechi stând drept într-un picior.Nu știu însă dacă-i pare bineCă-l sărută … Citește mai mult
În crengile-ncărcatePrivirea să ți-o pierzi!Și fructe ți se-arateÎn coji nespus de verzi.De mult atârnă eleȘi nu-și știu rostul lor,Iar ramurile greleLi-s leagăn răbdător.Dar pururea-n găoaceSe coace-un sâmbure brun;Lui aerul îi placeȘi-un soare cald și bun.Plesnește coaja; poateSă cadă vesel el.Și cânturile-mi toateÎn poală-mi cad la fel.
Atenția mea, mărită,Zărește. În carnea taVăzduhu-mbină termeniExtremi. Peisaje nasc.Tihnite-n solitudiniRâvnind o altă zare,S-ar pierde fără urmăÎn depărtări, ușoare.Străine de-al lor propriuNoroc, păzit de nimeni,Dacă prin armonieN-ar deveni intime.Aceste albe nuduriCe-atât de blond, povarăPe netezimi, ți-așazăUn clar de primăvară.A ta e strălucireaUnei amiezi eterne.O plopi, ce echilibruÎn aur se așterne!
Poporul pajiștilor mă încântă. Frumusețea lui gingașă și lipsită de venin, mi-o recit într-una. Șoarecele de câmp, cârtița, întunecați copii pierduți în himera ierbii, șarpele orb, fiu al sticlei, greierul, imitator nătâng ca nimeni altul, lăcusta care își scutură cu zgomot și își numără rufele, fluturele care se preface că e beat și sâcâie florile … Citește mai mult
Spărgând zăgazuri tari sub constelații,s-au năpustit cirezi întregi de ploaie.Pământul ofta, pătruns în măruntaiede voluptatea noii germinații. Apoi, ca o imensă vâlvătaie,ca un incendiu verde beat de spații,irumpe vlaga crudei vegetațiiîn flăcările crengilor vâlvoaie. Cum fulgeră, cum spumegă-n torente,cum biruie din fiece tulpină,cu tunete de râs fosforescente,cu hohote albastre de lumină,într-un năprasnic iureș de verdeață,călcând … Citește mai mult
O șerpuire dulce de iederă opreșteîntoarcerea la vreme a caprelor la vetre,blânda lumină, ochiul unui meșters-o prindă-ar vrea în miezul unei pietre.Și-naltul plop,opus pe verticalăcâmpului verdece-l înconjoară!
Primăvara. O melodie a sevelorprin venele tuturor arborilorse aude,însoțind cânteculvocii noastre prea scurte.Numai prin câteva măsurinoi putem urmanenumărate figuridin nesfârșita gamăa prea bogatei naturi.Când noi vom amuțialții vor răsări.Dar cum să facem acum,mai marea inimă complementară,a o simți?
Te-ai dezbrăcat de noapteca de cămașă,ah, creangă de măr! Tremură degetele vântuluipe sânii tariai merelor tale. Pe aer culcată,cu plete umede, verzi,numai mireasmă. El, trunchiului smulge-te-arși-n pădure duce-te-ar,ah, creangă de măr!
Am acceptat că lucrurile ne iubeau.Fragili și duri pe șesurile lor,ne bucuram când înfloreau legumeleca să menținem apele intacte.Uneltele ni se supuneau până seara,despre ce ochi vorbiți?Pescarii moțăiau printre centauri-pești,de pe mal îl priveau cu totul alți ochiși Platon, calul meu obscur,fanatiza gramatica.
Multe chei posedă Pământul.Unde nu-s melodii – acoloE neștiută Peninsula.Frumosul e faptul Naturii.Dar martor al uscatului săuȘi martor al mării esteGreierul – cea mai profundăElegie din toate aceste.