Sufletu-mi dă brânci, în magia unor stânci,
Vasele mi le descurci, inima-mi curgi!
În dungi și pori, cioplit în scări, ciuntit parcă de chiori..
Un monolit.
Om neclintit ce vreau să știu..
De ce sunt viu?.. În piei și oase de granit,
Din coapse-nmărmurit, de ochii ei sunt împietrit
Ochii de Vasilisc, meduză ce mă schimbi în sfinx
Râsu-ți de linx..
Te-ntrebi.. „Oare vorbește? „,
„Oare dac-ar trăi mi-ar spune că mă iubește? „
Ma privește împrejur, de parcă-i fermecată,
De parc-ar vrea să-mi piardă, conturul de piatră
De parcă lumea-i toată, stă-n ochii mei de cretă
De parc-aș vrea s-o iau în brațe, marmurele-mi hoate!
Stau în areta..
Ma admiră..
Ma sărută,
Stana mi-e pierdută, dar gura mi-e prea mută!
Iar gura-i mi-e prea multă..
Suflă greu viscole..
Diastole și sistole strecoară buze pe furiș
Un înveliș de viață, pe obrajii mei din flis,
Te scuturi toată-n fluturi, în lumea mea de nuduri
Te vânturi toată-n vulturi, mă gâdili toată-n gânduri!
Solidele-mi țesuturi, se-ntind și te cuprind.
Noi între scuturi.. Iar toate clipele fugind..
O văd pe ea ținându-mă și îmi dă drumul,
Eu doar visam.. Acum, conglomerate fumuri,
Îmi spune „pa” râzând..
Încleștat de tăcut, vreau să-i răspund
Nu știe.. E veselă, zglobie, ca la-nceput
Suflă-n urechile-mi de lut:
„O să mă-ntorc la toamnă”,
Eu statuie, ea doamnă.
Ea mă sculptează-n goană..
Eu din iubire o cânt..
Sensul versurilor
Piesa descrie sentimentele unui bărbat transformat în statuie de iubire, incapabil să-și exprime sentimentele față de femeia iubită. El este martorul interacțiunilor ei cu el, dar rămâne mut și imobil, prins într-o stare de admirație și regret.