Un amurg rece, venit deodată cu lătratul câinilor și cu scârțâitul fântânii –
Și tu ascultând.
Plasa unui păianjen întinsă sub greutatea boabelor de rouă.
O ciutură pe ghizdele, plină și nemișcată, oglindă
Ademenind tremurul primei stele.
Vacile se îndreaptă printre lanuri către casă, învălurind tufișurile
Cu răsuflarea lor caldă.
Un râu întunecat de sânge, niște bolovani
Legănând laptele nemuls.
„Luna!” ai strigat tu deodată. „Luna! Luna!”.
Iar luna a făcut un pas înapoi, ca un artist privind atent la o pictură
Care îl arată amuzată cu degetul.
Sensul versurilor
Piesa surprinde un moment contemplativ la finalul zilei, văzut prin ochii unui copil. Natura este personificată și devine un cadru magic pentru o experiență simplă, dar profundă.