Dumnezeu a încercat să-nvețe Cioara cum să vorbească.
„Iubire”, a zis Dumnezeu. „Spune, Iubire”.
Cioara a căscat, mută, pliscul și Marele Rechin Alb a țâșnit din mare,
Recăzând apoi, tăcut, în valuri, descoperind astfel propriul abis.
„Nu, nu”, a zis Dumnezeu. „Spune Iubire. Încearcă iarăși. Iubire”.
Cioara a căscat, mută, pliscul și o muscă albastră, una țețe, un țânțar,
S-au ivit din găuri negre, bâzâind,
Agitându-se încoace și-ncolo.
„O ultimă încercare”, a zis Dumnezeu. „Deci, IUBIRE”.
Cioara s-a opintit, a căscat pliscul și a vomat;
Un cap de om, încă fără corp,
Tumefiat, a apărut pe pământ, cu ochi bulbucați,
Bolborosind indignat tot felul de proteste –.
Apoi, Cioara, înainte ca Dumnezeu să poată interveni, a vomat din nou.
O vulvă de femeie a căzut, înfășurându-se, strângând gâtul unui om.
Cei doi au căzut în iarbă, încleștați, într-o luptă atroce.
Dumnezeu, blestemând printre lacrimi, se străduia să-i despartă.
Cioara, simțindu-și vina, și-a luat zborul.
Sensul versurilor
Piesa explorează eșecul comunicării și natura imperfectă a creației. Tentativa divină de a insufla iubire se transformă într-o scenă grotescă, simbolizând poate incapacitatea umană de a atinge idealurile pure.