Ceața așează mării
Vălul de mireasă,
Zarea albicioasă
E dată uitării.
Vântul îi mângâie
Sânul vârfuit,
Vin din nesfârșit.
Valurile-n brâie.
Feciorelnic este
Trupu-i lung și drept,
Suspinând la piept,
Îți cânt o poveste.
Sub alba ei haină,
Astăzi ea e lină,
E sora blajină
Ce vorbește-n taină.
Mâine va fi alta:
Când înamorată,
În talazuri toată,
Strânsă laolaltă,.
Cu cel ce o înfruntă
Și în larg se pierde,
În patul ei verde,
Va încinge nuntă.
Pe toți înecații
Va primi la sân,
Amanți de rămân
Prinși în palpitații.
Lubrica ei fire
Se dă nebunește,
Până-și potolește
Setea de iubire.
Apoi iar dantela
Talazului, spumă,
Mângâie în glumă
Catargul și vela.
Trăind muierește,
Când e mai frumoasă:
Ori când e mireasă,
Ori când preacurvește?
Sensul versurilor
Piesa descrie marea ca pe o femeie, surprinzând diferite ipostaze ale acesteia: mireasă, soră blajină, amantă pasională. Metaforele bogate explorează dualitatea naturii feminine și ciclicitatea vieții.