O, visătoareo, spre-a plonja
În pur deliciu, volatil,
Învață, printr-un truc subtil
Să-mi ții aripa-n mâna ta.
Răcoare de amurg te-nvinge
La fâlfâirea ei pe sus,
Prizonieru-i duh împinge
Întreaga zare spre apus.
Privește, tremură tot spațiul
Precum un vast, nebun sărut
Ce nu-și poate curma nesațiul,
Al nimănui fiind născut.
Simți paradisul cel sălbatic
Ca râsul fin, ascuns și cald,
Curgând din gura ta noptatic
Până-n adâncu-acestui fald?.
Iar sceptrul țărmurilor zvelte
Roze-n amurgul calmei firi
E zbor închis ce-ai pus pecete
Pe-ale brățării străluciri.
Sensul versurilor
Piesa explorează o stare de visare și dorință, folosind imagini poetice și simboluri subtile. Evantaiul devine un simbol al unei iubiri ascunse și al unei frumuseți efemere, capturate într-un moment de nostalgie.