Ce aer proaspăt e iar în cimitir, iubita…
Calc liniștit al Domnului hotel, zâmbind în brațe cu o cruce, azi n-ajunge nicio lacrimă la cer…
E griul rupt barbar din străzi și blocuri, Doamne.
În ochi de soare ceața nu e o culoare.
Am sprijinit în cercul ăsta de pământ zeci, poate sute de ruine, fumând țigări, care mai tari, care mai pline de amar și dor ca trase Domnul norii peste tine.
Nu-i mai văd nici numele de flori, spunea o mamă…
Plângeau o sută de copaci, plângea și cerul pentru a mia oară.
Cu nasul rece pierde căldura-n buzunare, cu ochii mici, cu glasul stins aprinde o țigară.
Închide ochii și trage aer tare-n piept, deschide o închisoare.
În frunte aripi prin culoare.
În ochi se stinge ziua ca fierul moale-n apă, și pune roșu-n trandafir într-o găleată și pleacă…
O să mă-ntorc când o să-mi placă să te plâng.
Cu mulți copaci! Așa vreau toate cimitirele!
Să pot să mă ascund de cine vreau, să-mi deschid încet cerul, pieptul, sticla… să beau.
O să ne-nghesuim și-n cimitir, iubita.
Că ăștia nu țin cont de coate, ghete călcate, geamuri sparte și miros…
Suntem pământ până pământul nu se taie iar să mai aducă un sărman sau poate doi, o farfurie-n plus la masa de apoi…
Ce aer proaspăt e iar în cimitir, iubita…
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra morții și a găsirii unui soi de pace într-un cimitir. Naratorul contemplă efemeritatea vieții și inevitabilitatea morții, găsind un refugiu temporar în acest loc liniștit.